Despre Copii

" Iar o femeie care purta un prunc in brate spuse: - Vorbeste-ne despre Copii.

 Si el glasui:

"Copiii vostri nu sunt copiii vostri.

Ei sunt fiii si fiicele  dorului Vietii de ea insasi indragostita.

Ei vin prin voi, dar nu din voi,

Si, desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.

 Puteti sa le dati dragostea, insa nu si gandurile voastre,

Fiindca ei au gandurile lor.

Le puteti gazdui tupul dar nu si sufletul,

Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici chiar in vis.

Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa-i faceti asemeni voua,

Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri.

Voi sunteti arcul din care copiii vostri, ca niste sageti vii, sunt azvarliti.

Pe drumul nesfarsirii Arcasul vede tinta si cu puterea Lui va incordeaza, astfel ca sagetile-I sa poata zbura iute si departe.

Si puterea voastra, prin mana Arcasului, sa va aduca bucurie, 

Caci precum El iubeste sageata calatoare, tot la fel iubeste si arcul cel statornic."

"Profetul"- Kahlil Gibran

Nu-i asa ca nu prea seamana cu mentalitatea clasica despre ce reprezinta copilul pentru noi? Nu-i asa ca privind cu Sufletul semnificatia termenului de "copil" vedem, intelegem ca este MULT MAI MULT  decat obiectul posesivitatii noastre? 

V-ati intrebat de ce nu se poate stabili cu exactitate data nasterii unui copil chiar daca se stie exact data conceperii? Dar ca poti spune EXACT data nasterii cand calculezi de 7 ori cate 40 de zile de la  data conceperii? Am o prietena care poate confirma. Si care a verificat  teoria aceasta la toate prietenele care au tinut minte data de conceptie si au nascut natural.

"Copilul meu este doar al meu";  "Copilului meu sa-i fie bine, el sa aiba, nu ma intereseaza restul";  "Abia  

ne-am casatorit, sa ne luam apartament/casa si apoi AM SA FAC un copil; "In nici un caz n-as infia un copil", etc. Sunt expresii cunoscute? Le-ati mai auzit? Sau ceva similar?

Prin contrapondere la aceste afirmatii, va sunt cunoscute altele de genul: " Am nascut dupa 15 ani de casnicie dupa ce-am incercat tot ce s-a putut. N-am avut nici un avort. Cand ne-am hotarat sa infiem un copil si aproape facusem actele, am ramas insarcinata."

Sau: "Mi s-a spus ca nu pot avea copii. Am o problema a uterului si nu poate avea loc fertilizarea. Am fost disperata. Dupa un timp, cand am acceptat ideea, am ramas gravida."

Ori: " Eram de cateva luni casatoriti si am ramas insarcinata. Ne-am gandit ca este prea devreme pentru un copil si am  avortat. Apoi, n-am mai ramas. Am incercat de toate- si fertilizare in vitro. De 2 ori. Nu s-a prins. Am renuntat si am inceput sa merg pe la biserici de care auzeam ca ar fi "bune". Dupa un an de dat acatiste si mers la slujbe de curatare, am ramas insarcinata. Si acum avem aceasta minune de baiat".

Si altele asemanatoare.  V-ati intrebat de ce medicina este limitativa - nu doar in acest domeniu, dar mai ales aici- cand este vorba de concepere si nastere de copii? Ati facut vreodata legatura intre modul in care priviti subiectul "copil" si blocajele,  problemele, incercarile, greutatile prin care treceti si totusi nu "sunteti binecuvantati cu copii"? 

V-ati intrebat de ce ramane o femeie insarcinata dupa ce s-a hotarat sa adopte un copil? Sau dupa ce afirma ca n-o mai intereseaza cariera, nu mai este pe primul loc si vrea sa devina mama?

Sau cand inceteaza sa-si priveasca partenerul ca pe un obiect de placere, un subordonat care trebuie sa faca ce vrea ea, cand vrea ea, cum vrea ea. Cand inceteaza sa se comporte imatur, sa gaseasca  motiv de discutie pentru orice fleac. Cand pierde din vedere frumusetea exprimarii unui sentiment cald, a  daruirii unui zambet sincer, a oferirii bucuriei  reintalnirii cu partenerul, dupa o zi de munca. 

De fiecare data este trecuta, depasita, bariera posesivitatii, a egoismului si egoului exacerbat. In momentul in care intelegi ca tu ca om simplu -DOAR om - fara sa accepti ca exista Divinitatea in tine si ca Ea, Divinitatea are puterea de a CREA, nu doar de A FACE- nu poti face un copil, jumatate din subiect este rezolvat. Expresia "fericiti cei saraci cu duhul" poate nicaieri nu se aplica mai bine ca in acest caz. Este vorba de  duhul /sentimentul- mandriei, al inganfarii. "Eu fac copii", "eu raman insarcinata", "eu vreau copii", "eu hotarasc cand sa raman insarcinata". Cand ratiunea, controlul pe care vrem sa-l  aplicam Vietii ne domina  insasi viata, lucrurile nu ies cum am vrea.

Cand intelegem ca Natura, cea care contine  flora, fauna, omul, aerul, focul, reprezinta un tot si ne influenteaza, cand depasim egoismul uman si intelegem cat de usoara ne poate fi viata daca  acceptam sa cerem ajutorul, atunci, da, putem spune ca suntem fericiti.

V-ati intrebat de ce in epoca actuala la cuplurile cu varsta intre 25-35 de ani se intalnesc cele mai multe cazuri de infertilitate? De ce in urma cu  30 de ani nu exista aceasta situatie?  Si de ce  in acelasi timp sunt tot mai multi copii abandonati?

Acum suntem prea  mult "eu si restul", ne-am izolat unul de altul, ne imprietenim/ne casatorim pe  criteriu de nevoi/ necesitate/ calcul. Ce putem obtine unul de la altul. Ce poate sa-mi ofere celalalt. Cati bani castiga el sau parintii. Ce avere are ea sau ce functie are tatal.

Planific in cati ani imi fac o cariera, imi mobilez casa, imi schimb masina si apoi vreau copii. Iar cand " vrei" nu-i obtii. Excludem posibilitatea adoptiei pe criteriul "copilul meu imi va semana" , "nu pot iubi decat un copil al meu" (la fel spun-masina mea, casa mea, telefonul meu, etc). Uit ca este un sufletel, ca se dezvolta in prezenta dragostei, ca are destinul propriu, ca rolul meu ca parinte este doar de a proteja, de a -l ajuta sa invete sa se descurce singur pentru a-si implini destinul pentru care s-a nascut. Aici seamana rolul parintelui cu cel al unei pasari: inceteaza rolul mamei-pasare in momentul in care puiul a invatat sa zboare si sa-si faca rost singur de hrana.

Viata nu face nimic la voia intamplarii. Copiii abandonati sunt spirite care au ales sa vina in lume in aceste conditii pentru noi, cei mai putin generosi.  Ca sa nu spun chiar egoisti. Pentru noi cei ce avem un mare grad de  posesivitate. Pentru a ne ajuta sa crestem spiritual prin depasirea  unei puternice prejudecati. Prin invatarea acceptarii. Prin acceptarea  unui mister al Vietii pe care noi nu il putem-inca!-intelege.

Copiii nascuti "neprogramati" sunt copii speciali. Pentru ca parintii au fost total deschisi unul fata de altul, s-au gandit doar la relatia lor si nu au inclus  rationamentele si calculele in viata lor. Au permis Divinitatii sa se manifeste in toata splendoarea sa. Ati putea spune ca Divinitatea/ Dumnezeu poate orice. Da, dar tot Ea ne-a dat o puternica lege pe care nici Ea n-o incalca: a liberului arbitru. Apoi suportam consecintele. Nu intra cu forta in  casa sufletului nostru. Doar cand lasam usa deschisa.

Doar noi oamenii cream dependenta de noi insine la copiii nostri. 

Cand am luat repartitia la absolvirea facultatii, desi puteam sa aleg o localitate aproape de casa (47 de km), pentru ca  mama se incadra in categoria mamelor posesive, am vrut sa fug cat mai departe. Si am ales un oras la aproape 350 de km distanta de casa mea.

Am simtit ca supraprotectia pe care mama mi-o arata, in loc sa ma ajute se intorcea impotriva mea. Nu ma puteam dezvolta ca om. Nu puteam sa vad ce sunt in stare sa fac, daca sunt in stare, pentru ca nu mi se permitea sa iau nici o decizie. Nici o mama care vrea sa ia  din fata copilului ei orice greutate a vietii nu va accepta ca aceasta supragrija ii face rau copilului. Ea spune ca-l iubeste. Da, o iubire egoista. Neimplinita pe alte planuri. Si ajunge ca baiat, la 40 de ani, sa nu aiba nici o relatie stabila, sa nu se poata insura pentru ca nici o fata nu este suficient de buna pentru fiul ei. Iar el, care ani de zile nu a avut puterea sa se opuna deciziilor mamei, n-o va face nici acum. 

Nici eu n-am infruntat-o pe mama pentru ca n-as fi putut. Stiam ca nu pot. Nici sa exprim, nici sa ma fac ascultata. Dar am fost constienta de cat sufeream si am luat o hotarare fara sa intreb. Viata a dovedit ca am facut bine. Nu ai cum sa gresesti cand decizia pe care o iei este buna pentru ambele parti.

Explicatie: mama posesiva. Copilul nu poate sa-si cunoasca potentialul. Nu se dezvolta. Mama este cea care ii opreste aceasta dezvoltare. Copilul nu-si poate implini destinul. Mama este cauza. Nu intelege asta. In ochii Divinitatii, greseste pentru ca intervine in evolutia unui spirit.  Cand spiritul se rupe de aceasta legatura de dependenta, salveaza si pe mama, se salveaza si pe el. Nu este vorba de neascultare. Este vorba de a-ti manifesta puterea pentru a creste din punct de vedere spiritual. 

In cazul in care  copilul nu face singur ruptura, Viata o va face in locul lui. Printr-o durere puternica- pierderea mamei, sau  plecarea lui ca spirit din aceasta lume, sau o boala grava data lui, sau mama are o nora/ginere exact opusul copilului. Pentru a  se forta departarea.

Tot in jurnalul meu de la 16 ani am gasit scris ca " Stiu ca pe mine ma poti domina fizic  dar sufletul n-o sa mi-l stapanesti niciodata". Si ma gandeam ca  nimeni nu te poate atinge in interior daca tu nu-i permiti. Aceasta m-a ajutat mai tarziu.

Va doresc sa va reamintiti mereu ca cei pe care ii numiti copiii vostri sunt comori ale Cerului ce v-au  fost oferite spre pastrare. Apoi le  dati Vietii pentru a se implini.

Va astept sa ne Re-intalnim in sfera Iubirii.

sapphires7