Vreau sa subliniez referitor la postarea "Un dar de Martisor", ca rugaciunea de trezire/invocare/realizare a legaturii cu Arhetipul feminin, o puteti face si acum si in orice moment cititi. Nu este o rugaciune de grup pentru a schimba - energetic vorbind- o situatie exterioara care ne vizeaza pe toti. Este o legatura strict personala a fiecarei femei cu ea insasi.
Am ales acel moment si acea data ca un cumul de aspecte optime realizarii contacutului sufletului tau cu Arhetipul feminin specific tie. Dar o poti face si in alt moment. Ar fi pacat sa va blocati la ideea ca n-ati citit mai devreme si nu mai puteti face.
Va urez succes! celor care o veti face de acum incolo.
Ieri imi povestea o prietena despre baietelul ei de un an si 8 luni, despre cat de smecher poate fi, despre cat de mult te poate manipula. Cine a avut sau are copil de varsta apropiata, stie ce spun. Da, orice prostie ar face si oricat l-ai atentiona: cu vorba buna sau certandu-l, iti arata ca nici nu-i pasa. Te ignora sau face tot ce crede el de cuviinta. Oricum, nu sufera. Asta daca nu vrei sa-ti arati puterea de adult si chiar sa-l bati. Dar nu despre asemenea manifestari "parintesti" vorbesc.
Asta pentru ca la 1 an, 2 ani, pana la 3 ani -si unii copii putin si peste- nu au dezvoltata ratiunea, nu sunt constienti de elementele caracteristie acestei lumi fizice. Totul este o joaca pentru ei si se simt si traiesc! in lumea inca pur luminoasa din care au venit. Incetul cu incetul incep sa descopere elementele acestei lumi, sa inteleaga, sa se familiarizeze cu ele. Invata efectiv sa se descurce in aceasta viata. Asa cum am invata noi sa traim impreuna cu un trib de salbatici dintr-o zona amazoniana. Unde n-am sti nimic, desi venim dintr-o lume in care avem foarte multe cunostinte.
O data cu trecerea anilor, cu invatatul regurilor de pe aici, cu pedepsele sau atentionarile pe care le primesc, li se dezvolta si sentimentul de frica. Pana la 3 ani ei nu au frica! Ati vazut cum se duc senini catre apa, catre aragazul aprins sau catre masina ce trece in viteza, fara nici o retinere. Ba, poate chiar se distreaza. Rad. Iar noi, facem puseu de tensiune arteriala.
Pana invatam si noi ca ei nu o fac in mod constient. Sau ca sa ne enerveze. Este un joc pentru ei. Totul.
Povestind prietena mea de micul ei tasmanian cum il alinta ea, mi-am amintit cat de diferita a fost reactia copilului de 4 ani si 3 luni al prietenei din Germania. In februarie cand am fost la ea, intr-o seara cand ne pregateam de culcare, el a devenit mai agitat, nu asculta si la un moment dat mama lui a ridicat tonul si i-a spus:" Bine. Cand o sa ceri si tu ceva de la mine, tot la fel am sa fac. Nu te bag in seama. Sa vad cum te simti. Pentru ca nu asculti ce spun, nu mai vorbesc cu tine." Se vedea ca era suparata. A iesit din camera. Copilul a inceput sa planga intr-un mod in care in 10 secunde avea ochii rosii, lacrimile ii curgeau in randuri pe obraji iar plansul avea ...sonor.
Calma,mangaindu-l, am inceput sa-i vorbesc si sa-i amintesc cum l-am invatat de fiecare data cand vrea ceva: sa ceara. Sa spuna ce vrea si nu sa planga. Ati sesizat ca de multe ori cand vor ceva, copiii, in loc sa spuna in cuvinte, incep sa planga si printre lacrimi spun ce vor?
Ii stergeam lacrimile si ii vorbeam, rugandu-l sa spuna ce vrea, pentru ca mama s-a suparat ca nu asculta nimic din ce-a spus ea. Printre lacrimi a spus: "Da, mama nu ma mai iubeste!" Ne-am uitat una la alta contrariate. N-avea nici o legatura ce se intamplase in ultimele 5 minute, cu replica lui. Dar asa percepuse el avertizarea mamei ca nu mai vorbeste cu el.
Continuand sa-l mangai si sa-i sterg lacrimile, vorbindu-i cu ton in continuare calm si uniform, i-am spus ca asta nu se va intampla. Mama il iubeste, dar este doar suparata pe el. Poate ca se va mai supara pe el, dar asta nu inseamna ca nu-l iubeste. Dar am inteles atunci, de ce copiii incep sa faca ceea ce vor parintii, sa nu-i supere pe parinti, de teama ca nu-i mai iubesc. Asa am inteles de ce sufera copiii cand se despart parintii si spun ca din cauza lor se despart. Asa am inteles de ce la 30-40 de ani oameni adulti nu sunt ei insisi, pentru ca nu au indraznit sa se exprime din copilarie, de frica de a nu fi pedepsiti. Asa ajung la maturitate incompleti sufleteste, neputand sa spuna partenerei/partenerului ce simt, ce vor, de frica de a nu fi respinsi sau pur si simplu pentru ca nu au puterea sa exprime. Si sufera in ei.
Asa am inteles ca asta este varsta de la care se pastreaza amintirile emotionale in mod constient- psihologia vorbeste de cele de la 3-4 ani. Asa am inteles subiectul redat in cartea "Calatoria" in care eroina, o femeie bolnava de cancer, identifica emotia care a declansat cresterea tumorii: supararea pe mama ei cand s-a considerat nedreptatita. Si de fapt, acum, adult, a realizat ca ea, copil atunci, a inteles gresit, a perceput gresit spusele mamei si timp de 40 de ani a pastrat suparare pe ea. Iar corpul fizic n-a putut duce si a eliminat incarcatura negativ-emotionala prin "construirea" unei tumori.
Ma adresez acum voua, celor 4 prietene din viata mea ce sunteti mamici de copiii de pana la 4 ani (cel din Germania este cel mai mare!) si toate mamici de baieti: protejati sufletelul copilului vostru pentru a deveni cu adevarat un barbat, un om fericit. In mainile voastre sta aceasta menire si putere. Vreau sa cred ca prietena care mi-a cerut sa scriu despre copiii indigo s-a regasit in randurile de mai sus.
Va iubesc si va sustin.
Postarea viitoare va fi despre puterea varstei la 25-35 de ani si de ce am ales sa concep un blog in primul rand pentru aceasta generatie.
Astept sa ne Re-Vedem In Sfera Iubirii.
sapphires7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu