Toti ne-am dori sa avem parinti/bunici de...poveste. Calmi, intelegatori, dar mai ales : intelepti. Sa ne indrume dandu-ne povete deschis, curat, cu dragoste, fara sentimentul ca ne cer sau asteapta ceva in schimb. Sa ne simtim coordonati, sprijinti (nu controlati sau presati) cu sentimentul pe care ti-l creaza fratele mai mare. Acel Big brother.
Dar viata ne arata ca nu asa stau lucrurile.
Cei mai multi pot spune ca parintii lor le..cer. Le spun ca le sunt datori pentru ca i-au crescut. "E datoria ta sa ai grija de mine. De asta am facut (!?!) copii. Sa aiba cine sa ma ingrijeasca la batranete".
Sau : " Am facut copii sa aiba cine sa-mi dea o cana cu apa. Sa nu fiu singur(a) la batranete. Te-am crescut, te-am facut om (!?!).
Si alte replici cu aceeasi tenta de idee.
Ce uita - unii!- parintii ce fac acesemea afirmatii, este ca:
1. Ei nu fac (in sensul de a crea-ca de facut, fac ei ceva; dar nu intotdeauna se finalizeaza prin conceperea unui copil). Dac- ar "face copii", toti adultii apti din punct de vedere fiziologic, ar naste copii. Priviti in schimb in jurul vostru si vedeti proportia de nasteri de copii la numarul de cupluri fidelizate si care-si doresc asta.
2. "Ai grija ce-ti doresti ca se poate intampla". Daca-ti doresti pe cineva care sa-ti dea o cana cu apa, e posibil doar atat sa primesti. Nu si dragoste.......
3. Ca parinte l-ai crescut (mai mult sau mai putin-pentru ca este biologic natural ca ceva nascut sa se dezvolte, sa se maturizeze si sa dispara. Chirurgical exprimat.) Dar da, l-ai crescut cat ai putut de bine. Ai facut-o din datorie - "asta-i rolul unui parinte"; de imagine fata de rude/prieteni/vecini -" ce, ala micu a lui Gheorghe e mai sus de al meu?"; din neimplinirea ta si dorinta de extensie asupra copilului a viselor si dorintelor tale: "eu n-am avut, ca mama n-a putut sa-mi dea dar eu ma dau peste cap sa nu-i lipseasca nimic copilului meu"; din suferinta proprie: "numai el mi-a ramas dupa plecarea lui barbate-meu; in el am investit totul, el e viata mea", "el e mandria mea",
4. In relatia copil - parinte este ca intr-un contract: este bun atunci cand ambele parti isi indeplinesc partea lor. Tu ca parinte poti crea conditii optime de crestere si dezvoltare armonioasa a copilului -emotionala, fizica, psihica- si totusi sa nu raspunda la stimulii tai asa cum ai crede (sau spun cartile de specialitate ca ar fi rezultatele). Sau, varianta: tu ca parinte nu te interesezi prea mult de nevoile si dorintele ori visele copilului tau, dar el sa fie constiincios, organizat, cu mult bun-simt (fara sa-l fi invatat tu ceva special despre asta) si sa ajunga....om. Atunci?
Poate ar fi mai corect sa acceptam ca o reusita a dezvoltarii intelectuale si emotionala a copilului (fara sa luam in calcul latura spirituala cu toate atributele ei) este o relatie bilaterala armonioasa: parintele ofera eficient si copilul raspunde corect la ceea ce primeste. Din adolescenta eu aveam o vorba (este de fapt o parafrazare a unui proverb): din panza de stamba n-ai sa faci niciodata o rochie de seara oricat de priceput ar fi croitorul".
Asa ajung batranii sa devina....uraciosi. Si noi sa nu avem destula dragoste sa le oferim. Cei ce ajung asemenea batrani sunt adultii/ oamenii care nu si-au iubit viata, corpul nu l-au privit ca pe ceva de pret (nu obiect de placeri ci obiect de arta), care simt ca au "trait degeaba", nu si-au facut mici bucurii de viata; care au crezut ca sacrificandu-se pentru o bomboana ii ofera mai mul copilului (pe care ajunge sa-l invinovateasca de sacrificiul sau), care simt ca se apropie sfarsitul si au de recuperat. Stiu/simt ca n-au facut tot ce trebuie. Cum trebuie. Si-i considera pe ceilalti vinovati (nu ai curaj sa recunosti ca ai decis gresit si sa admiti asta). Si te razbuni.
Ii considera pe altii datori cu recunostinta pentru ca au facut parte din viata lor. Gresit. Invers: ar trebui ei sa se considere recunoscatori pentru ca un suflet a acceptat sa se intrupeze prin ei. Ca au fost alesi in calitate de parinte. Pentru ca prin copii se realizeaza evolutia. Dezvoltarea. Si asta avem de apreciat.
Asta este atitudinea batranilor uraciosi: de razbunare ca tu mai ai timp sa-ti inveti lectia de viata cea mai importanta: viata trebuie iubita si respectata asa cum iubesti cea mai pretioasa bijuterie a ta.
Astept sa ne Re-Vedem In Sfera Iubirii.
sapphires7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu