In postarile mele am tot vorbit de suflet si de capacitatea lui de a ne da informatiile de care avem nevoie in viata. Am spus si faptul ca atunci cand nu tinem cont de semnalele lui, ajungem sa suferim. Concret, de ce suferim? Simplu. Pentru ca zgomotul pe care mintea noastra il face, nu-i permite sufletului sa se faca auzit.
El, sarmanul, ne vorbeste. Prin....intuitie. Prin impulsurile interioare ce depasesc puterea de intelegere a mintii. Mai mult, mintea este doar un instrument de lucru pentru acest plan fizic. Ni l-a dat Divinitatea pentru a ne ajuta sa ne raportam la elementele lumii acesteia. Mintea, este interfata intre corpul fizic si suflet.
Mintea, decodifica mesajele sufletului. Dar daca ea este prea aglomerata, prea agitata, cum? sa mai poata primi mesajul sufletului si sa-l "traduca" pe intelesul nostru?
Am scris despre ce inseamna "a fi inteligent si a fi intelept". Despre acel "gand" din spatele gandului. Acel ghiocel rational care incearca sa-si faca loc prin - uneori- buruienile gandurilor noastre. Este intuitia care incearca sa-si faca simtita prezenta in noianul gandurilor. Este acel mic, firav gand despre care ne dam seama ca "mi-a trecut " prin minte sa nu plec la drum, dar am zis ca am timp sa ajung. Si constat ca m-a prins zapada. Sau orice am facut fara sa tin cont de gandul "ce mi-a trecut"(!) prin minte. Saracul! A ....trecut. Nu i s-a permis sa ramana si sa-l iau in seama.
Cat va trebui sa suferim pentru a invata sa ascultam de ceea ce ne spune CORPUL, SUFLETUL? Cat trebuie sa treaca pentru a invata sa vedem si sa ascultam, sa urmarim semnele pe care Viata ni le da?
Cat va trebui sa suferim pentru a invata sa exprimam Adevarul pentru ....a nu suferi. Pentru a ne recapata linistea. Prietena mea din Germania mi-a spus ca s-a speriat cand a citit in postarea anterioara ca oferind lui Dumnezeu iubirea ta pentru o persoana, se poate intampla sa intervina despartirea. Asta se intampla pentru ca relatia nu este " de la Dumnezeu" cum spun batranii.
Ce inseamna asta? Ca poate fi doar o intalnire karmica in care cei doi au de achitat polite vechi. Si tu sa crezi ca esti indragostit(a) cu adevarat, ca omul de langa tine este omul vietii tale, cand, de fapt, este o intalnire karmica. In momentul in care ii oferi lui Dumnezeu/Divinitatii sentimentul tau, recunosti ca exista CINEVA deasupra tuturor, care cunoaste, stie, analizeaza si echilibreaza totul. Astfel, datoria ta karmica poate inceta, tu te eliberezi sufleteste, mai mult, constati ca NU SUFERI desi te considerai indragostit(a).
I-am dat un exemplu: in urma cu 9-10 ani mi-am pierdut pisica. Este o birmaneza deosebita. Am cautat-o pe langa bloc, am plans in timp ce-o cautam. Nu puteam accepta sa raman fara ea. Am inceput sa trec in revista orice metoda stiam pentru a ma linisti dar si a o cere Vietii inapoi. Fara sa impun. Stiam ca gresesc daca ma razvratesc. Si am spus : "Doamne, Tie ti-o dau pe X. In grija Ta o las. Fa ce stii Tu. Multumesc. " Nu mi-a fost usor, ma sufocam pana am spus tot. Si m-am intors spre apartament. Dupa nici 3 minute am vazut-o. intr-o zona in care o mai cautasem. Din acel moment, am stiut ca n-o voi mai pierde iar cand va pleca din viata mea, o va face ca s-a incheiat relatia dintre noi.
Cand oferi Divinitatii ceva din ceea ce ai, de fapt, ii dai ceea ce ii apartine. Asa cum se spune " Ale Tale dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate". De fapt, ne eliberam de POSESIVITATE. De ATASAMENT. Abia in acel moment relatia noastra va fi curata, deschisa si, CU ADEVARAT A NOASTRA. Si va fi o relatie adevarata.
Incercati sa faceti acest exercitiu cu lucrurile pe care le pierdeti. Oferiti-le, lasati-le in seama lui Dumnezeu. Veti vedea ca le veti gasi-daca sunt sa ramana ale voastre- iar daca nu, veti vedea ca nu suferiti ca nu le gasiti. Pentru ca nu va sunt necesare. Abia atunci vedeti cu adevarat.
Invatati sa fiti propriul vostru prieten.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu